Conversation at Princeton, a book that editorializes Mario Vargas Llosa’s tenure as visiting professor at a famous American university, foregrounding an analysis of the relationship between literature and politics. During discussions with Ruben Gallo and answers to questions from the audience, the vast majority of which were students, the outstanding novelist of Peruvian origin evaluates not only the experience of his own work, which is closely related to him.[ de specificul dictaturilor sud-americane, ci și bogatele-i lecturi, la loc de cinste situându-se romanele lui Flaubert, Proust, Hemingway, Faulkner, Camus, parțial și cu numeroase amendamente Sartre, definit azi dre. o preferință amăgitoare din tinerețe, mai toți sud-americanii. Chiar și Alain Robbe-Grillet sau Claude Simon, campioni ai Noului roman francez pe care astăzi nu îi mai citește nimeni. Conversație la Princeton, carte apărută în limba română în 2023, la editura HumanitasFiction în impecabila traducere a Tudorei Șandru-Mehedinți, făcea dovada unei erudiții exemplare.

Cu ea, cu respectiva erudiție, cu realitatea lecturilor bogate, cu invocarea chiar și a numelor și creației unor autori nu doar din spațiul geografic sud-american care astăzi înseamnă mai degrabă momente de istorie literară, ci și din cel european (cine îl mai citește astăzi, de pildă, pe Restif de la Bratonne? ) ne întâlnim și în cartea Scrisori către un tânăr romancier, din 1997. Apărută de puțină vreme tot la Humanitas Fiction (București, 2024), în traducerea lui Mihai Cantuniari. Carte în care Vargas Llosa a încercat, conform mărturiei proprii inserate la finele volumului, să descrie “cum m-am priceput, unele procedee de care se folosesc bunii romancieri ca să-și doteze ficțiunile cu farmecul acela căruia nu-i putem rezista noi, cititorii. Și anume că tehnica, forma, discursul, textul, cum vrei să-i spui- pedanții au născocit tot felul de denumiri pentru ceva identificat de oricare cititor fără nici o problemă-este un tot inseparabil, în care a separa tema, stilul, ordinea, puncttele de vedere etc. Înseamnă a diseca un trup viu”. Operație în care Vargas Llosa vede o formă de omucidere. “Iar un cadavru este o palidă și înșelătoare reminiscență a ființei vii, în mișcare și în plină creativitate, nu încremenite în rigiditate, nu aflate la cheremul viermilor”.

These final phrases, extremely categorical, somehow atypical, in clear contrast to the kindness and benevolence with which Vargas Llosa addresses his young correspondent, sound to me like a denial of the search in the significant territory of the form that characterized part of the new criticism. . Or one of the stages of Barth’s work.

I wondered why I should express my views on talent, a vocation that “is not a pastime, a sport, an elegant game to be indulged in in one’s spare moments,” in relation to writing, which, as Flaubert said, is “a form of life.” “, about the sacrifices he made (see The parable of the solitaire), about entering literature, which can be compared to entering a religious order, about the connections between reality, life, fiction, as well as about less subjective things such as point of view, the differences between writer, narrator and character, that is about narrative postures, about the time and space of the story, about how a verb in the past can inform about a future action, about the ambiguity acquired by pronouns in the Roman language I, Vargas Llosa resorts to the epistolary formula about other and other issues that were mainly the topics of the poets’ work. Is it just to avoid assimilation with the aforementioned pedants and bores accused of some form of murder? Or achieve in this way also reverence and reference to the beginning of the novel? To that epistolary novel of the 18th century, whether English or slightly later French, which, in order to legitimize itself as such, resorted to a kind of self-abnegation. Claiming its authenticity. By saying this, you only unlock texts found in secret boxes.

But what does authenticity even mean? What does it mean to be a real writer? How can you give fiction defined as a form of fraud, as Vargas Llosa calls it the power of persuasion? Isn’t it possible that in the case of the novel, the most authentic thing is the deception, the deception, the mirage? What should we do with Proust and him Against St. Bev when, as Vargas Llosa writes, In search of lost time it is “a monumental artistic reproduction of one’s own life adventure, family, landscape, friendship, relationships, recognized and unrecognized appetites, tastes and disgusts and, at the same time, the mysterious and subtle ways of the human spirit in its feverish preoccupation. preserve, distinguish, hide and unearth, associate and dissociate, polish or distort the images preserved by memories of past times.” _Read the entire article and comment on Contributors.ro